Tie iti placeau Damien Rice
Si parul scurt, atat de scurt, incat
Pana si muzica pica pe chipul tau
Cu greutatea gandurilor.
Si-aveai un fel anume de a-ti ridica ochii din carte
Atunci cand te-ntrebam, prosteste,
Cum de nu te plictisesti vreodata
De anatomia ciudata si inselatoare a cuvintelor
Fara sa stiu ca tu, la randul tau, erai cuvant.
Si ne-ai ramas cuvant,
Adanc sapat in inima si-n gand.
Noi nu vom învinge niciodată. Poate doar aparent. Noi avem mândria asta neruşinată care ne face să părem învingători, ne pune într-o lumină atât de bună, încât noi înşine cădem pradă reflexiei măştilor ce le purtam. Dar la sfârşitul zilei tot se rupe şi crapă şi se decojeşte până rămâi numai cu ecoul sufletului agăţat de coaste. Şi aproape că ne vomităm minţile de cât de puţin ne mai putem suporta. Că nimic din tot ce-avem nu ne mulţumeşte, de parcă ne-am născut sub steaua neajunsului şi-a foamei de noi. Ne scotocim până-n străfundurile sufletului şi ne mustrăm toţi dumnezeii, deşi singuri ne-am pierdut in trivial. Ne pierdem noaptea ca să ne putem găsi ziua.
În stări de fum,
Mă scad, m-adaug, mă compun
Şi dorul mi se urcă-n creieri ‘n stropi de fum
Mă scazi, m-adaugi…
mă compun.
Din nori de fum,
Mă scad, m-adaug, mă compun,
Şi ochii-ti ard mocnit sub genele-mi de fum,
Mă scazi, m-adaugi…
Mă compun.
Uneori e aşa greu, că vreau să mor. Sau să dorm. Să mă trezesc când n-oi mai fi tu. Vezi, dragul meu, cât timp tu nu te-ai chinuit să dai o para chioară pe mine, eu m-am uscat şi de cuvinte şi de tot. Poate-ţi par proastă, dar eu în locul tău m-aş bucura că tot a mai rămas ceva din mine. Că pun mâna orbeşte pe tot ce apuc şi-arunc apoi când văd că n-are aceeaşi formă ca a ta. Că dimineaţa adorm pe două perne-odata şi noaptea îmi muşc singură buzele. Că-mi împart lumea la doi, când nici eu nu mai sunt demult.
Dacă te întrebi, sunt singură. Cam tot atât de singură cum m-ai găsit. Şi nu ştiu ce doare mai tare.. Sentimentul ăsta? Faptul că încă nu m-am obişnuit cu el? Lipsa? Că s-a dus dracu’ totul? Chiar nu ştiu, după cum vezi. Mi-am ascuns inima printre cărţi de specialitate în format hardcover şi mă întreb adesea la ce-mi vor folosi vreodată, dacă mă vor ajuta să mă găsesc cumva, câtva, sau mă voi trezi la sfârşitul vieţii nicăieri, un nimic pe care să-l nu poţi defini decât abstract, fără o formulă de rezolvare, fără o formă geometrică.
Te gândeşti uneori că poţi să rupi bariere. Că oamenii nu fac altceva decât să trăiască nişte stereotipii pe care le-au creat alţii, nu-s ale lor, nu cred în ele, dar le trăiesc pătimaş. Şi aşa ajung să-şi dea cu şutu’n cur, singuri, de fiecare dată când vine vorba de asumat riscuri. Pentru că, mai nou, riscul e perceput ca fiind fantezie, poveste cu sfârşit fericit şi alte căcaturi de-astea care ţi se spun când eşti prunc ca să ai un.. cum să zic, un background cât de cât luminos, chiar dacă s-ar putea să-ţi primeşti, când mai creşti, un duş rece, însoţit de conformarea că ‚aşa e viaţa…’
Eu nu ştiu ce să mai zic de asumat riscuri. Am încercat câte puţin din toate, iar despre rezultate nu vreau să vorbesc. Şi tu eşti tot un risc şi când îţi spun asta, imaginează-ţi că nu mi-am pus în joc decât sănătatea mintală.
Ei spun c-ar trebui sa lasam totul in urma, usor. Ca suntem prea tineri si prea nespalati de apele vietii ca sa ni se usuce gura dupa un simplu “adio!” Ca ceea ce urmeaza are sa fie al nostru si-o sa ne lege de o lume pe care, cu s-au fara voia noastra, o vom adopta, tocmai pentru ca noi ne-am creeat-o. Vom gresi si vom fi mai singuri ca niciodata. Si cu toate astea va fi bine. Pentru ca plecam pentru bine. Dar desi ei spun ca ar trebui sa lasam usor totul in urma, cum poti sa lasi in urma tot ce te-a compus pana in momentul plecarii? Si-mi vine sa rad cand ii aud pe unii ca pleaca doar ca s-o ia de la capat. Prostilor! Plecati sa continuati ce-ati inceput..
ma doare somnul pe sub pleoape
ma dor si noptile decolorate
ma doare visul de pe a doua geana
de la geam.
tie,
am sa-ti las candva,
un fel de mostenire
(sa nu-i zic amintire
ca poate nu iti va placea);
toti pasii-mpiedicati pe drum
si degete-nmuiate-n scrum,
saliva rece pe buza de sus,
sa-neci in ea tot ce n-ai spus…
si dintii prinsi adanc in piele,
parafa-n piept
“larevedere”
Azi scriu. Pentru că nu mai am cu cine vorbi. Pentru că m-am săturat de mine. Nouăşpe ani de negăsit locul într-un corp gol. Aiurea, am zis. Şi-am început să caut..
‚Helllo… e cineva pe-acolo?..’
‚Ce-ai fată, eşti proastă?! Uită-te la ea, iar vorbeşte singură. Nu-i nimeni pe-aici, fetiţooo! Bagă la cap o dată!’
‚Dacă eu vorbesc singură, atunci tu cu cine vorbeşti?!’
‚Cu monştrii pe care tu singură i-ai născut…’
‚Deci e cineva pe-acolo…’
‚Teoretic, da. Practic, nu. Sau invers. N-ai decât să-ţi alegi.’
‚Dar eu nu-mi aleg! Vreau doar să ştiu.’
‚Asta nu se poate. Caută.’
‚Asta fac…’
‚Şi m-ai găsit pe mine?! Halal căutare… Tu ori nu ştii ce cauţi, ori te plictiseşti grozav, fetiţă. ’
‚Eşti şi tu la fel de singură ca mine..’
‚…zise ea in sinea ei.’
Ţine-mi dimineaţa de vorbă -
Cam atunci visez eu cel mai urât
Şi nu lăsa să mă fure suspinul.
La prânz să faci vânt singurătăţii
S-o plimbi pe alei pustii, necălcate-n picioare,
S-o duci în staţia de-autobuz şi s-o trimiţi cât mai departe.
Noaptea s-o speli de cerneală,
Până se scurg cuvintele de pe bolta cerească
În zoaie subţiri şi stele sparte.
Cam atât aş avea de zis.
‘Poate unora asta le este salvarea..’ îmi spuneai cu atâta siguranţă, iar toanta de mine nu te-a întrebat niciodată de ce sau de cine voiai aşa aprig să fi salvată. Ar fi însemnat să accept pentru o clipă că ăsta era ultimul tău pas, ori, uite-mă, nu mă pot împăca nici acum cu gândul ăsta. Unii îmi zic să te las în pace, dar ce ştiu ei oare? Că n-au fumat ei din aceeaşi ţigară până la filtru şi n-au băut din aceeaşi sticlă pe care tu o ştergeai cu mâna înainte de a o duce la gură..
Eu nu pot să te las în pace. N-am cum să las în pace golul pe care l-am strâns în mine; degeaba încerc să-l astup cu fum şi să-l sting cu tării care mai de care, că noaptea tot în vise mi-eşti. Şi când am crezut că mor, mă conformasem cu gândul că te văd din nou şi poate o să doară mai puţin. Şi dacă n-am murit, lasă-mă, măcar, să cred că tot tu ai fost ”de vină”.
De când nu mai eşti, mi se înnoadă cuvintele sub limbă, ba mi se prind de degete, ba răguşesc, ba nu ştiu a vorbi. Nimic nu mai e la fel, nimic nu va mai fi. O să te caut tot prin scări de bloc, pe bănci murdare, prin gări, prin ochii altora. Şi n-am să te găsesc, căci oameni, draga mea, demult nu mai trăiesc pe-aici.
‘Şi-am să mă-ntorc când are să-mi placă să te plâng…’
…cand totul este pur si simplu bine.
Ştii, nopţile sunt grele şi oamenii din ce în ce mai puţini. Iar Apocalipsa asta e un fenomen pur subiectiv, un fel de viraj brusc în urma căruia eşti rupt în bucăţi, aruncat cu graţie într-o maşină de spălat şi curăţat de orice vlagă, printr-o simplă apăsare a butonului de centrifugare. Şi mă iau cumva de pe jos şi mă pun la loc. Bucăţile se lovesc una de alta, foşnesc sub piele, dar nu trec de ea, prin ea… Sub tălpile tale mereu mi-au scrâşnit oasele simultan, ca după o pregătire anevoioasă, în care fiecare muşchi ştie când să se desprindă, iar fiecare cartilaj se rupe la timp. Nimic nu întârzie: nici tu, nici durerea, nici zgomotul, nici pauza adâncă a repunerii… la loc.
Mi-e dor de tine. Se pune?..
Îmi place să cred că eu te-am descoperit, cândva, cumva, că te-am cules din visele altora şi ţi-am burduşit pleoapele cu nebunii, cu vorbe frumoase, cu speranţe şi cu câte şi mai câte..
Îmi place să cred că eu te-am inventat. Mecanism al inimii mele îmbătrânite şi singure, cheiţa care, o dată întoarsă, îmi dă timpul înapoi, mă ia de la capăt, mă face mai bun. Sau poate-mi opreşti timpul, o secundă, sau două, sau douăzeci şi patru de ore, mie, orbului care uită să mai pipăie lumea din când în când, şi bâjbâie în propriul întuneric.
Şi-mi place să cred că te-am scris, demult, când lumea mea era prea mică şi temătoare. Te-am scris aşa cum nimeni vreodată nu mai reuşise, aşa cum nimeni n-ar mai avea curajul să te scrie. Şi cât curaj îţi trebuie să naşti un om dintr-o peniţă subţire? Câtă lume să fi cunoscut şi câte să te fi durut? Cât de singur să fi fost până să naşti un om doar din cuvinte ?
